Aceasta-i întrebarea!
Remarc o prezenţă a trecutului în definiţia eului pe care-l experimentez. O remarc din perspectiva solidificării personalităţii ca bază pentru ceea ce sunt şi ce pot deveni, nicidecum dintr-un regret că “s-ar fi putut mai bine” sau “dac-ar fi fost…”.
Îi găsesc o relevanţă şi o explicaţie pentru că-l accept ca atare: un cumul de experienţe de viaţă care şi-au pus mai mult sau mai puţin amprenta pe spiritul meu. Există totuşi, într-o astfel de situaţie, pericolul ancorării unor amintiri în prezent. Îi spun pericol pentru că, dacă nu e administrat cum trebuie, rişti să te cufunzi în ceva ce nu mai este şi nici nu mai poate fi.
Greşelile sunt, în esenţă, o formă de învăţare – iar învăţarea e un pas spre cunoaştere. Uneori ni le permitem, alteori ne dăm cu capul de pereţi sau nici măcar nu ni le recunoaştem.
Lumea nu e simplă. Oricât de banală şi de trecătoare ni s-ar părea, reuşim (într-un fel sau altul) să o complicam până capătă firescul cotidian, până rezonează la nivel de societate, de industrii sau de trend.
Uneori, îmi vine să mă duc şi să nu mă mai uit în spate. Personal, n-aş vedea asta ca pe o ruptură de familie, de prieteni sau de cunoştinţe, ci mai degrabă ca pe un pas pe care-l fac înspre şi pentru viaţa mea, întru tot ce-nseamă.
Şi-mi vine să mă urc în primul tren pe care-l găsesc în Gara de Nord stând să plece, fără să ştiu care-i va fi destinaţia. Fără bilet, doar cu un ruscac în spate şi câţiva bani de dat spagă controlorului.
Mă gândesc că o astfel de călătorie m-ar scoate din zona de confort în care mă desfăşor acum şi în care, cu uşurinţă, se pare că-mi găsesc un oarecare rost. Relativitatea nu e un substantiv comun, ci o certitudine subiectivă. Teama de necunoscut se transformă în curiozitate, iar semnul întrebării pus cum trebuie nu poate aduce decât satisfacţii.
Alteori, ştiu că trenul nu m-ar duce prea departe şi că, oriunde aş ajunge, mă voi izbi de sentimentul familiarităţii, al construcţiei liniare pe care omenirea îşi găseşte echilibru. Am convingerea unui parcurs fluctuant, pentru că “what goes up, must come down” într-o formă sau alta.
Şi-atunci mă opresc din a raţionaliza imaginea asta, îmi spun că pot descoperi lumea şi în ceea ce mă înconjoară, în felul în care îmi port paşii pe Pământ sau când privirea rezonează puternic în sufletul celor apropiaţi.
Antagonia nu e o luptă, ci o formă de cunoaştere.
Nicidecum uitându-mă la 2012, citindu-i profețiile lui Nostradamus sau aspirând la ce se-ntampla în Avatar. Nu!
L-am petrecut zâmbind, cu multă curiozitate și fără nicio urmă de regret. Poate că-ți sună familiar sau poate că te intrigă treaba asta. Punctul de vedere e extrem de subiectiv, iar eu sunt dispus să ți-l accept ca atare.
Liberul arbitru fundamentează o stare de spirit. În traducere, de fapt vreau să spun că înainte de și/sau dincolo de acțiunile și atitudinile pe care ni le asumăm (asta, firește, dacă există o conștiință a sinelui), există întotdeauna posibilitatea de a alege. Cred că acel monolog din Trainspotting spune totul.
Din perspectivă filosofică, aș putea spune că există un perpetuum moribundus în orice direcție. Acel “nimic nu se pierde, totul se transformă” sau “totul curge” își găsește explicația atât în metrou, cât și la birou sau pe canalele de știri. Acceptarea e primul pas.
Social, omul e un fel de animal upgradat, unul căruia i se atașează un plan evoluțional și care-și găsește loc alături de cei care-i seamănă sau cu care rezonează. Vorba aia, spune-mi ce prieteni ai, ca să-ți spun cine ești. Al doilea pas, îl faci în momentul în care realizezi importanța celor din jur în contextul influenței lor asupra ta.
Dacă tu nu ești bine, nici cei din jurul tău nu sunt bine. Și viceversa.
Și-atunci, cum altfel decât zâmbind și intrigat de marele semn de întrebare să-mi petrec sfârșitul lumii?
